Stau seara-n dormitor și murmur
Suspine dese peste față-mi curg
Șiroaie vii de carne moartă număr
Adesea amintiri în minte le parcurg.

Cu pașii grei și fără de scăpare
Merg în amonte dus de val ușor
Inima-mi zbate prinsă în frustrare
Mai bine mor ușor, decât să mor!

Vai, cum se-ncețoșează
De sete și de dor de vis frumos
Nu-i nimeni care sufletu-mi alienează
Doar plânsul mă izbește mai duios.

Îmi plâng amarul într-o cămăruță
Regretul îl înghit și gem
Nu-i nimeni, nu-i, pe lângă poartă
Și nu am nici pe cineva să chem.

Tu unde ești, de ce-ai plecat?
Mă simt trădat, încătușat și umilit
În pieptul meu cuțitul ruginit tu l-ai uitat
Mă simt ars de foc și de regrete-s mistuit.

Și stau și mă gândesc: De ce?
De ce mă mir, de ce sunt eu uimit?
Și fără de răspuns trăiesc
Ba nu... față de mine încă n-am murit!

Sunt condamnat să mor chiar mâine sus pe luncă
Și între două zile eu mă zbat
Căci mâine-n zori, pe stâncă
Fără suflare, voi atârna crucificat.